vineri, 2 martie 2012

Ochii Primului ministru

Nu ştiu cum să încep această postare, simt nevoia să scriu dar în acelaşi timp o reţinere ca o mână de pretorian înfiptă în chică, mă trage înapoi.
Nu e vorba că vreau să scriu despre Primul ministru, cetăţeanul imberb Mihai Răzvan Ungureanu, ci că în postarea mea e vorba despre ceea ce ar putea fi considerat un defect congenital, o boală de care nu se face vinovat şi de la părinţi am învăţat că nu e frumos să vorbeşti despre bolile şi defectele fizice ale oamenilor.
Mă simt cumva măgar, dar faptul că îmi cer scuze apririori, mă face să mă consider pe jumătate iertat. De cealaltă jumătate accept să mă faceţi osândit şi o să o car vina trei zile în spinare.
E vorba că domnului MRU, ori de câte ori stă de vorbă cu gazetarii, îi joacă ochii în cap. Are o defazare a priviri, stânga- dreapta, de parcă globii oculari îi sunt dirijaţi de un metronom fix.
Niciodată nu priveşte pe cineva în ochi, nu lasă să i se citească nimic în privire şi de fapt uitătura sacadată, pare un tic nervos.
Curios, acelaşi lucru l-am observat la domnul Blejnar, atotputernicul zeflemitor de la ANAF.
Ca şi cum oamenii aceştia doi sunt mereu cu ochii în patru, ca să nu le scape nimic şi nimeni, atenţi la primejdie şi cititori în neant.
Îmi aduc aminte că acest fel de privire este denumită în anumite lucrări de analiză, PRIVIRE DE SPION, şi socotită o virtude.
De ce, nu ştiu.
Dar mai ştiu, tot de la părinţi, că trebuie să te fereşti de astfel de oameni pentru că au privire şireată şi rea, sunt un fel de Spânul din Harap Alb şi privirea lor înseamnă de fapt ascunderea răutăţii şi a neputinţei.
Un om care priveşte aşa lumea, nu ţine cont de ea şi nu o iubeşte.
Mă întreb dacă domnul Prim ministru poate să privească fix, cinci secunde, nu mai mult, un ghiocel proaspăt ieşit de supt zăpadă.
Poate că da, dar în mod sigur fără să îl vadă

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu